A fost odata ca niciodata, o zi cind am fost invitat la Casa Alba pentru a lua cina cu presedintele. Sint un om de afaceri respectat, cu o companie care face produse pentru computere si alte electronice. Am auzit niste soapte cum ca industria electronica este examinata de catre administratie, dar n-am dat atentie. Locuiesc intr-o tara libera. Guvernul nu are ce sa-mi faca atita timp cit n-am incalcat nici o lege. Mi-am cistigat banii corect, si o invitatie la cina cu presedintele american este o onoare.
Mi-am lasat haina si m-am alaturat presedintelui in Sufrageria Galbena. Ne-am asezat vizavi unul de altul la o masa acoperita cu o fata de masa alba. Pe farfurii a fost imprimat Marele Sigiliu. Personalul, in uniforma, ne-a servit cina.
Nici nu mi-am pus bine servetelul cind, brusc, un chelner mi-a luat felia de piine din farfurie si a iesit din sala mincind.
“Imi pare rau”, a spus presedintele. “Andrei este flamind.”
“Nu apreciez…” am inceput, dar uitindu-ma in ochii presedintelui m-am simtit vinovat. “Desigur”, am zis intinzindu-ma dupa pahar. Dar alt chelner a fost mai iute si dintr-o inghititura a baut tot din pahar.
“Iar fratelui lui, Eric, ii este sete,” a spus presedintele.
Nu am spus nimic. Poate presedintele vrea sa-mi puna la incercare compasiunea. Nici nu m-am aplecat bine spre farfurie, ca a disparut.
“Copiii lui Eric sint flaminzi.”
In acea secunda m-am prabusit la podea. Am vazut cum scaunul pe care stateam a fost scos din incapere.
“Bunica lor e batrina si nu poate sta in picioare mult timp.”
M-am scuzat, zimbind, dar in interiorul meu m-am simtit ca un dobitoc. Evident, am fost invitat la Casa Alba pentru a mi se juca o farsa. M-am dus sa-mi iau haina, dar am aflat ca a fost luata. Cind m-am uitat la presedinte mi s-a spus:
“Bunicului lor ii este frig.”
Am vrut sa tip – Aceea a fost haina mea! Din nou, zimbetul gazdei m-a obligat sa nu mai zic nimic si sa ridic din umeri. Cind mi-am dus mina la buzunar, am realizat ca portofelul imi disparuse. M-am scuzat si m-am indreptat catre telefonul de pe masa. In scurt timp am aflat ca cartile de credit au fost umplute la maxim, conturile bancare golite iar nevasta data afara din casa. Aparent, chelnerii si familiile lor s-au mutat in locul nostru. In tot timpul asta, presedintele nu a scos o vorba.
“Intreaga familie a lui Andrei a facut decizii financiare proaste. Nu au bani destui la pensie dar au avut nevoie de o casa. Le-am spus ca pot sa-ti ia casa. Ei au nevoie de casa mai mult decit tine.”
Miinile au inceput sa-mi tremure. Genunchii mi s-au inmuiat. Am ingenuncheat. Presedintele isi termina cina in liniste.
“O, am uitat,” a continuat el, “am semnat o comanda executiva nationalizindu-ti fabricile. Te-am dat afara ca sef al companiei tale. Eu voi opera firma ta de azi inainte pentru beneficiul intregii omeniri. Exista atitia Eric si Andrei!”
In timp ce se curata masa, presedintele si-a aprins o tigara. M-a fixat din priviri. M-am agatat de fata de masa parca am atirnat asupra unui abis. M-am gindit la anii trecuti, la viata traita. Tot ce am avut am cistigat prin munca grea si riscanta. De ce sint pedepsit? Cum am permis asa ceva? Ce joc am jucat si am pierdut? Cu ce am gresit?
Presedintele s-a uitat la mine cu o privire goala si mi-a spus rînjind:
“Trebuia sa ma opresti la felia de pîine.”
No comments:
Post a Comment